publicatie lunara, aparuta la initiativa primarului Constantin Chirila si a Consiliului Local Prisacani
anul I, nr.11, ianuarie 2010. Se distribuie gratuit. ISSN: 2065 - 6378

Mozaic

Datini si obiceiuri de Boboteaza

Ultima zi a ciclului sarba-torilor de iarna, Boboteaza, cuprinde motive specifice tuturor zilelor de renovare ale anului, inclusiv ospetele si manifestarile orgiastice. Petrecerea zgomotoasa a femeilor casatorite, organizata în ziua si noaptea de Sântion (7 ianuarie, a doua zi dupa Bobo-teaza) care pastreaza amintirea manifestarilor specifice cultului zeului Dionisios este numita, în judetele din sud-estul României (Buzau, Vrancea, Braila, Tulcea si Constanta), Ziua Femeilor, Iordanitul sau Tontoroiul Femeilor. Nevestele se adunau în cete de 10-30 de persoane la o gazda. Aduceau cu ele alimente (oua, faina, carne) si, bineînteles, bautura.

Dupa ce mâncau si beau din belsug spunând ca se iordanesc (sinonim pentru betie), cântau, jucau, chiuiau, ieseau pe drum, unde însfacau barbatii iesiti întâmplator în calea lor, îi ridicau si îi duceau cu forta la râu sau la lac sub amenintarea ca-i arunca în apa. Acestia se rascumparau cu un dar, de obicei cu o vadra de vin, unitate de masura egala cu 10 litri. Dadeau ce li se cereau si scapau. De altfel, nici nu aveau ce face! Se urcau pe o grapa trasa pe rând de alte femei, mergeau prin case si stropeau cu apa pe cei întâlniti, faceau tot felul de nazdravanii. Acum, la Tontoroiul Femeilor, cunoscutele norme de buna-cuviinta ale satului traditional erau abolite, iar excesele de bautura si petreceri peste masura erau tolerate. De altfel, femeile se considerau în aceasta zi mai tari si cu mai multe drepturi decât barbatii: lasau toate obligatiile de sotie si mama în seama soacrelor si chiar a barbatilor, chefuiau si se distrau între ele fara sa dea cuiva socoteala.

În unele sate, ceata feme-ilor casatorite primea în rândurile sale tinerele neveste, casatorite în anul încheiat, printr-o ceremonie speciala: acestea erau duse la râu si stropite cu apa. Elemente ale acestei petreceri de pomina sunt pastrate astazi de femeile din comuna Pantelimon, din imediata apropiere a orasului Bucuresti. Ca origine, ciudatul obicei este o supravietuire a cultului dedicat zeului Dionisios, care, printre altele, se manifesta prin dansuri frenetice si extaz mistic, inclusiv în cetatile antice de la Marea Neagra (Calatis, Histria, Tomis). De remarcat ca în calendarul cetatii Calatis, pe ruinele caruia s-a ridicat Mangalia de astazi, o luna a anului era dedicata lui Dionisios, zeu al vegetatiei, vitei de vie si betiilor rituale, dovada ca acesta facea parte din panteonul local. Unii specialisti i-au gasit originea în lumea tracica (Epoca Fierului, Epoca Bronzului), altii, mai recent, sunt de parere ca aceasta divinitate vine din adâncurile religiilor micro-asiatice si egeene, din epoca neolitica. Indiferent de disputele legate de originea teritoriala a zeului, un lucru este cert, cultul sau, atât de raspândit în antichitate încât a tins sa devina o religie universala cu care a avut serios de luptat crestinismul, supravietuieste astazi la români sub forma obiceiului Iordanitul femeilor.

Totusi, practica specifica zilei de 6 ianuarie se leaga de alungarea spiritelor rele în lacasu-rile lor subpamântene, purificarea vazduhului prin zgomote, stropitul cu aghiazma a vitelor, caselor, constructiilor anexe, încurarea cailor. Spiritele mortilor, care au salasluit printre cei vii în timpul celor 12 zile, ospatate si venerate pentru a le câstiga bunavointa în prorocirile si pronosticurile de Anul Nou, trebuiau alungate prin toate mijloacele posibile.

Aparitia si raspândirea crestinismului a complicat si mai mult ceremonialul începutului de an. Scenariul ritualului de An nou a fost schitat, în principal, pe baza informatiilor etnografice si a unor surse documentare privind desfasurarea acestuia în lumea romana. Au fost introduse în scenariu si unele elemente grecesti si orientale, care se presupune ca au influentat cultura populara a sud-estului Europei prin contact direct sau prin intermediul Imperiului Roman. Paralelismul facut cu sarbatorile de iarna romane, în special cu sarbatoarea Anului Nou, se justifica daca avem în vedere ca acestea au existat si în Dacia romana. Cu siguranta ca multe din elementele ritualului de renovare a timpului sunt "univer-sale culturale", specifice deci si geto-dacilor. A atribui originea sarbatorilor de iarna exclusiv unei mosteniri comune ce s-a raspândit dintr-un anumit centru în toata Europa si de aici în alte continente, în coloniile europene, este o greseala. Nu trebuie uitata con-tributia mare ce au adus-o neîndo-ios la transformarea acelor datini comune suprapunerea lor peste datinile si traditiile specifice ale fiecarui popor, datini ce ofereau o mai mare sau mai mica analogie cu cele ce veneau din centrul comun.

Ion GHINOU
www.crestinortodox.ro