Eveniment

Satul meu, primarul si Kusturica...

De câte ori ma duc în satul meu (recunosc, nu foarte des), nu pot scapa de confruntarea cu mine însami. Nu e nici un gram de narcisism aici, va asigur: mai întâi fiindca sunt convinsa ca la fel patesc toti cei care îsi revad la intervale mari locurile natale, în al doilea rând, fiindca nu întotdeauna imaginea de om matur iese învingatoare în fata celui care ai fost cândva...

Duminica, de Sfintii Mihail si Gavril, a fost hramul bisericii din Prisacani si a doua editie a zilei satului, la care am fost si eu invitata de primar, inginerul Constantin Chirila, cu care am copilarit. I-am raspuns prompt la invitatie - nu am plecat urechea la prostiile rautacioase pe care le-au scris la adresa lui pe ici - colo tot felul de "ziaristi" care-si fac materialele oriunde, numai la fata locului nu. N-am dat ascultare nici macar lucru-rilor bune pe care le-am auzit de la rudele mele si de la consateni despre Constantin si faptele lui, mi-a fost destul ce am vazut cu ochii proprii.

Desi situat doar la o aruncatura de bat de un mare oras ca Iasul, satul meu, despre care am scris de mai multe ori aici, cu tristete si revolta împotriva iresponsabilitatii fostilor primari, a decazut de-a lungul timpului din ce în ce mai tare: soseaua, asfaltata cândva, a ajuns numai gropi în urma lucrarilor de îndiguire a Prutului si asa a încremenit pentru decenii; scolile din satele comunei, în care nu s-a investit serios în ultimii ani, au obosit, unele de moarte; cladirea Caminului cultural de la centru, plina de viata pe vremuri, a fost pâna de curând nu stiu ce fel de depozit cu scânduri batute în geamuri, ca la neoameni; santurile s-au umplut de iarba, ulitele mustesc de noroi, gardurile batrâne stau într-un picior - peste tot parea sa se fi înstapânit un aer de batrânete, de saracie si de singuratate care ma deprima. Pâna si tabla indicatoare care anunta ca intri în localitate se aplecase, jalnica, într-o râna! Si vorbesc, repet, despre o comuna mare, situata la nici 30 de km de Iasi!

Nu o sa trec acum la zugravirea unui tablou în roz al Prisacaniului de azi, fiindca lucrurile nu se pot schimba fundamental peste noapte; dar semnele schimbarii, datorate eforturilor facute de primarul Constantin Chirila si de cei care îi sunt alaturi, se vad deja.

În mai putin de doi ani de mandat, o buna parte din sosea a fost asfaltata; scoala de la centru a fost prinsa într-un proiect cu Banca Mondiala si va fi reconstruita; tot aici, se va construi o baza sportiva; se afla în curs de realizare un proiect pentru canalizarea satului... Ce mai, sunt sigura ca fostul meu coleg e unul din acei oameni care sfintesc locul si ca nu va dezamagi, cum au facut si fac atâtia administratori si politicieni.

Sa nu va asteptati însa sa stiu si sa va spun toate realizarile si proiectele pe care si le-a trecut el în agenda, eu nu sunt reporter. Eu o sa va vorbesc despre un lucru pe care l-am observat nu doar duminica trecuta si care m-a impre-sionat, fiindca pentru mine e la fel de important ca, sa zicem, câti bani a adus Constantin în comuna. Si anume, e vorba despre faptul ca el si-a propus - si macar putin îmi pare ca a reusit - sa închege în sat o comunitate, în sensul real al cuvântului. Nu a fost usor: "Veneau beti si pisati la Pri-marie; îi trimiteam la spital sa scape de betie sau în Prut, sa se spele; nu ma salutau, iar copiii pareau salbaticiti. Am început eu sa-i salut pe toti!... În Primarie nu aveam nici macar scaune, iar în ce priveste WC-urile - era mai indicat sa te duci în tufis, decât în cele existente!", mi-a spus cu amaraciune C. Chirila. Întelegeti, deci, cât de greu i-a fost sa-i urneasca pe sateni spre alte idei, sa-i adune la un loc, sa le structureze viata cumva, sa le recladeasca putin încrederea în ei si respectul de sine, tragându-i încet-încet spre conditia de cetateni constienti. Fiindca nimic nu poti cladi cu unii care tremura în vântul istoriei precum frun-za frasinelului!

Pentru un asemenea scop, Constantin si echipa lui (din pacate, din echipa nu i-am mai recunoscut decât pe d-na profesoara de franceza Georgeta Paraschiv si pe vecinii Emil Gafita si Constantin Stanciu) au avut mai multe initiative: ca sa afle oamenii noutatile din sat si hotarârile Consiliului, au facut o gazeta - dupa câte stiu, prima din isto-ria contemporana mie a comunei!; au stabilit o zi a satului; au dat nume ulitelor, probabil si în speranta ca asta îi va obliga pe sateni sa fie mai atenti la felul cum arata propriul loc de trai; au hotarât sa-i bage în seama pe cei care s-au remarcat prin munca lor. Si pentru ca nu exista înca un camin cultural, au transformat Biserica într-o casa a comunitatii: în duminica de Sfintii Mihail si Gavril, biserica noua, plina pâna la refuz de oameni, buna-taturi aduse de femei si flori, a fost spatiul în care, dupa slujba tinuta de parintele Iulian cu înca trei preoti, primarul i-a felicitat pe sotii ajunsi la nunta de aur si a conferit titlul de "cetateni de onoare" unor local-nici, împartindu-le tuturor vorbe bune, diplome si flori...

Ziua de duminica, ne-asteptat de frumoasa si senina pentru vremea rece din urma, mi-a parut reusita. Am regretat numai ca nu mai vedeam totul prin ochii emotionati si candizi ai copilului care am fost si care ar fi gustat altfel muzica plina si rasunatoare a lautarilor de la Valea Mare (prietena mea nemtoaica a vazut pe viu ce înseamna lautari), zarva de pe terenul de sport unde s-au jucat meciuri de fotbal si de rugby (primarul a jucat rugby în studentie), aerul de sarbatoare... Vedeam totul prin ochii unui matur cam nesuferit care, mergând spre biserica undeva în spatele primarului si al consilierilor sai urmati de lautari, se gândea ca e poate într-un film de Emir Kusturica, film cu fondul so-nor asigurat de Goran Bregovici si de taraful lui si cu multi actori si figuranti ale caror chipuri nu le mai recunoaste! Si acest matur cam nesuferit a zâmbit, usor amuzat si trist în acelasi timp.